În istoria recentă a România, relația dintre stat și militarii săi – activi, în rezervă sau în retragere – a fost adesea supusă unor încercări dureroase. De fiecare dată când crizele economice au adus presiuni bugetare, cei chemați să apere stabilitatea țării au resimțit primii efectele austerității. Protestele succesive ale militarilor și ale structurilor asociative au fost expresia unei realități simple: siguranța națională nu poate fi menținută prin diminuarea demnității celor care o garantează.
Astăzi, din nou, apar discuții privind eliminarea normei de hrană pentru personalul provenit din structurile de apărare, ordine publică și siguranță națională. Această perspectivă generează o profundă îngrijorare, nu doar prin impactul financiar, ci prin mesajul pe care îl transmite: acela că sacrificiul și disponibilitatea permanentă pot fi reduse la o simplă variabilă contabilă.
Norma de hrană nu reprezintă un privilegiu și nici un avantaj arbitrar. Ea este rezultatul unei logici instituționale clare, construită istoric pe specificul profesiei militare. Militarii nu desfășoară o activitate obișnuită: programul este imprevizibil, disponibilitatea este permanentă, iar obligațiile legale și morale depășesc limitele unui raport de muncă obișnuit. Restricțiile de drepturi, riscurile asumate și cerința de a fi pregătiți în orice moment justifică existența unui sprijin concret pentru menținerea capacității fizice și operaționale. Hrana nu este doar un element social, ci o componentă a readiness-ului militar, capacității „gata pt luptă” oricând, indispensabilă menținerii eficienței și disciplinei.
În aceeași logică trebuie înțeleasă și indemnizația acordată veteranilor teatrelor de operații. Aceasta nu recompensează doar trecutul, ci recunoaște costurile reale — fizice, psihologice și familiale — ale participării la misiuni externe în numele statului român și al angajamentelor internaționale. Militarii care au acționat în zone de conflict au purtat nu doar uniforma, ci și responsabilitatea imaginii NATO și a credibilității România în fața aliaților. Indemnizația nu este o favoare, ci o recunoaștere minimă a unor riscuri pe care majoritatea cetățenilor nu au fost chemați să le suporte.
Reducerea sau anularea acestor drepturi ar transmite un semnal periculos: că experiența, sacrificiul și loialitatea pot fi ignorate atunci când devin incomode pentru calculele de moment. O asemenea abordare afectează direct moralul celor aflați în serviciu și slăbește legătura de încredere dintre militar și stat.
Trebuie spus limpede: militarii trecuți în rezervă sau retragere nu sunt doar pensionari. Ei constituie rezerva strategică a armatei, un corp de oameni instruiți, disciplinați și pregătiți să răspundă din nou chemării naționale atunci când situația o va cere. În fața oricărei amenințări, acești oameni ar fi printre primii care s-ar înrola pentru apărarea idealurilor naționale, a teritoriului, a tradițiilor și a respectului față de popor. Experiența lor nu expiră odată cu trecerea în rezervă; ea rămâne un capital de securitate pentru stat.
Nu cerem privilegii. Cerem respectarea unei logici instituționale și morale: nu poți solicita loialitate absolută, disponibilitate totală și sacrificiu, în timp ce reduci constant instrumentele prin care statul își arată recunoștința față de cei care îl apără.
Asociația Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir își exprimă solidaritatea cu toți militarii activi, rezerviștii și veteranii afectați de aceste discuții și afirmă cu fermitate că demnitatea militară nu poate fi negociată în termeni exclusiv bugetari.
În fața istoriei, statele sunt judecate după modul în care își tratează apărătorii. Siguranța națională nu se construiește prin diminuarea drepturilor celor care stau de veghe, ci prin consolidarea respectului față de ei. România are nevoie de o armată puternică nu doar tehnic, ci și moral — iar moralul începe acolo unde statul își respectă propriul cuvânt.
Nu cerem privilegii. Nu cerem favoruri.
Cerem consecvență. Cerem respectarea unei logici simple: nu poți cere sacrificiu permanent și, în același timp, să diminuezi continuu ceea ce simbolizează recunoașterea acelui sacrificiu.
O armată puternică nu se sprijină doar pe tehnică și bugete. Se sprijină pe moral. Iar moralul se clădește prin respect, nu prin umilință administrativă.
Astăzi ridicăm vocea nu împotriva cuiva, ci pentru ceva: pentru demnitatea militarului român. Pentru ideea că statul trebuie să își respecte apărătorii. Pentru convingerea că siguranța națională nu poate fi construită prin desconsiderarea celor care o garantează.
Istoria va judeca nu doar deciziile economice, ci și modul în care o națiune își tratează apărătorii.
Iar noi spunem clar, cu responsabilitate și cu fermitate:
demnitatea militară nu se taie. Nu se negociază. Nu se uită.
Onoare și Respect!
Noi suntem Veteranii și nu lăsăm pe nimeni în urmă!
