Iarna își strângea încet platoșa de gheață, ca un ostaș obosit după o gardă prea lungă, iar primăvara bătea la ușă cu degete verzi, nerăbdătoare. Într-un astfel de răstimp, când anotimpurile par să facă schimb de santinelă, mi-am spus că un weekend în Munții Bucegi ar fi mai mult decât o evadare: ar fi o respirație.
Am plecat în căutarea zăpezii și a aerului curat, dar am găsit ceva infinit mai rar, am găsit oameni. Am găsit camarazi. Am găsit acea fraternitate care nu se topește odată cu zăpada și nu se risipește odată cu vântul. Am trăit emoția revederii unor veterani ai teatrelor de operații, a unor prieteni și a unor rezerviști voluntari aflați la instruirea anuală, în cadrul Batalionului Infanterie Rezervă „Dolj”, alături de elemente ISR ale Regimentului 61 Rachete Antiaeriene „Peledava”.
Invitația la un ceai a fost, de fapt, o invitație într-un timp suspendat, acolo unde gradele se estompează, dar caracterul devine vizibil ca o hartă în relief. M-a întâmpinat maiorul Robert Nicolescu, comandantul taberei, un om care nu avea nevoie de discursuri pentru a impune respect; îl purta firesc, ca pe o uniformă interioară. În gesturile lui simple se simțea acea rigoare blândă care nu strivește, ci modelează.
Și, ca într-un joc subtil al destinului, am aflat că, în urmă cu trei decenii, pașii mei de parașutist au atins același spațiu în care tatăl său slujea sub drapel. Ca și cum timpul ar fi tras o linie invizibilă între generații, legând cerul de atunci cu pământul de acum.
Privind instruirea militarilor sub coordonarea plt.maj. Silviu Petrescu, am simțit acel freamăt familiar—ca o chemare veche, pe care nu o uiți niciodată. Instrucția era precisă, ca un mecanism de ceasornic elvețian, dar vie, ca o inimă care știe de ce bate. În fiecare mișcare se citea experiența, iar în fiecare comandă responsabilitatea pentru oameni.
Dialogul cu rezerviștii voluntari, coordonați de plt. Ion Stoica, a fost o lecție despre tăcerea care construiește. Un lider care nu ridică vocea, dar ridică standardele. Un om care decide rapid, ca un fulger disciplinat, dar rămâne neclintit ca un stejar în fața furtunii.
În timpul scurt avut la dispoziție, căci chiar și în weekend, armata nu-și dezleagă bocancii, am încercat să împărtășesc din experiența mea, adunată în „câteva decenii” de uniformă, în țară și în teatrele de operații din Balcanii de Vest, Asia și Africa. Le-am vorbit despre rostul camaraderiei, despre acea fraternitate care nu se învață din manuale, ci se scrie cu pași, cu efort și uneori cu sacrificii. Le-am vorbit și despre Asociația Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, despre misiunea ei de a apăra nu doar drepturi, ci demnitatea unei profesii care nu cunoaște pauză.
Timpul, în prezența camarazilor, a curs altfel, nu în minute, ci în amintiri și priviri. A fugit ca un soldat la apel, grăbit să nu întârzie, și, înainte să ne dăm seama, a venit momentul despărțirii.
Am făcut schimb de „tricouri”, un gest simplu, dar încărcat de simbol. Ca și cum fiecare ar fi plecat cu o parte din celălalt. O promisiune nerostită că drumurile noastre se vor reîntâlni, poate la Craiova, poate în alte poligoane, poate acolo unde doar militarii știu să se regăsească, în același ritm, în aceeași credință.
A fost mai mult decât o întâlnire.
A fost o punte între generații.
A fost o adunare de suflete călite în același foc.
O întâlnire între militari.
O întâlnire între olteni.
Și, mai presus de toate, o dovadă că, indiferent unde ne poartă viața, rămânem legați de același jurământ, nu ca o obligație, ci ca o identitate.
Noi suntem Veteranii și nu lăsăm pe nimeni în urmă!
Respect pentru Veterani!
Onoare și Respect!
Plt.adj.pr.Valariu Boată, Președintele AMVVD – Sucursala Craiova !
